Aș fi scris despre Bill Cunningham, sunt niște idei interesante pe care le-am reținut din documentarul ăsta:
1. E anul în care mi-a fost silă de orice fel de dependență.
Nenea Bill zice: "That s the important thing, never to be OWNED". El se referă la banii pe care i-a refuzat uneori de la reviste, doar pentru a-și face treaba fix așa cum voia el și mai zice "Money is the cheapest thing. Liberty and freedom is the most expensive."
Eu zic că în sfârșit am simțit starea de stabilitate singură, mi-am simțit viața plină, dedicată în primul rând mie, ca apoi să simt și în cuplu o stare dulce, dar nemaladivă, lipsită de bolnăviciunea unei dependențe emoționale.
Mai zic că e primul an în care am simțit nevoia să stau mai mult în lumea mea și să am chef mai mult de gărgăunit în capul meu, decât să gărgăunesc cu lumea, socializând.
Și e anul în care m-am lăsat de fumat.
2. Am realizat că ai nevoie de foarte puține lucruri ca să trăiești, să simți că viața e bogată. Anne Flanders, redactorul șef "Details", care a lucrat cu Bill, crede despre el că ar proveni dintr-o familie înstărită și nu ar recunoaște asta, pentru că "Only people who come from wealth live the way he lives". Bill locuia în Carnegie Hall, într-o cămăruță plină cu fișete metalice, în care păstrează toate negativele fotografiilor pe care le-a făcut. Peste fișete, e un pat. Ah, și multe cărți. Baia o are pe hol, la comun. Poartă o jachetă albastră, pe care și gunoierii din Paris o poartă, pentru că e foarte practică, are multe buzunare. Circulă cu bicicleta. Bea cafea ieftină și declară că în New York, cafeaua e cu atât mai bună, cu cât e mai ieftină.
Eu am fost în excursia mea prin Italia, când am realizat de cât de puține produse și haine am, de fapt, nevoie. Și ce mă fascinează și mai mult e o discuție avută cu mama, care e prima generație încălțată din neam. Care are tendința de a acumula material mult, să facă, să lase, casă, mașină. Și vin eu și zic că-mi doresc să vizitez cât mai mult, că aș face masterul în Argentina și tot așa. Și stă ea și se gândește și-mi zice că poate că fericirea mea nu stă în lucruri, pentru că eu deja le am, chiar dacă la modul basic.
3. E anul în care am redescoperit sportul. Daca unele dintre cele mai fericite veri din viața mea de copil se desfășurau pe terenul de tenis, unul dintre momentele mele cu mine se desfășoară pe salteaua de exerciții. Și mai ales după. Am reînceput să-mi simt mușchii. Și cred cu desăvârșire că e o manieră de respect pentru mine, ca om și ca femeie. E o nouă metodă de testare și antrenare a voinței. E secunda când mușchiul doare și aș renunța instant, dar mă pot ambiționa să duc mișcarea până la capăt. Iar capătul îmi dă o mare satisfacție.
4. E anul conștientizării puterii părului femeii. Dacă părul scurt simțeam că-mi accentuează ochii, că îmi dă o mare libertate când vine vorba de spălat, aranjat, cu părul lung e altă poveste. E adevărat, părul scurt e genial, poți face sport lejer, îl speli zilnic, se așază instant, ai mai mult timp pentru cu totul altele. Îmi imaginez o femeie-artist, cu trei copiii, care poartă și tocuri și mai și gătește. Poate să aibă o feminitate puternic definită, o personalitate efervescentă, care te duce dincolo de fizic, exprimată prin părul scurt, care îi și permite, strict ca timp vorbind, să ducă la capăt cât mai multe. Dar părul lung e părul ielelor, al nimfelor, al ondinelor. Îți dă posibilitatea de a-l coafa în multe feluri, de a purta orice cercei (pentru mine cerceii și inelele sunt BIJUTERIILE), deci de a găsi cu mult mai multe expresii vizuale ale feminității.
5. Apropo de documentar...mi-am dat seama cât iubesc documentarul, și mai ales cel axat pe oameni. Să încerci să cunoști un om înseamnă, în primul rând, să te fascineze, să trăiască/gândească/facă ceva într-o manieră cu totul proaspătă ție, ca spectator. Da, e vorba și de cum vezi oamenii. Am o idee de emisiune/documentar/interviu în care să pot cunoaște oameni diverși, de la spălători de mașini, instalatori, până la cântărețe, fotomodele sau profesori universitari. Asta pentru că am fost fascinată pe rând de domnul Fane, instalatorul nostru, de băiatul care vinde în piața Gorjului carcase de telefoane și prize, de fenomenul Inna și tot ce înseamnă echipa și disciplina din spatele unui astfel de performer (și nu, nu discut calitatea muzicii ei, mă interesează cu totul altceva), de unii dintre profesorii mei, care mi-au servit drept model de minte deschisă prin întrebările lor, care se nasc și din căutarea lor continuă (deci și cultura acumulată), dar și prin normalitatea cu care își trăiesc astfel viața.
